Două ore

În loc de introducere:

    Pentru că am muncit alături de ei, pentru că am trăit și bune și rele alături de ei, pentru că de multe ori am mâncat din aceeași felie de pîine cu slană pe aripa tancului, pentru că am luptat (prin poligoane) alături de ei, pentru că îmi este dor să fiu alături de ei, fac prima postare pe blogul meu povestind despre EI - tanchiștii din "284 Panzer".

   

    Bip, bip, bip... bip, bip, bip... cântă telefonul pe post de cocoș. Scot  o mână somnoroasă de sub pled să sttrâng cocoșul de gât, apoi deschid cu greu un ochi și privesc ceasul... 04.00!

    - Oare când a trecut timpul?

    Sar din pat și învăț să merg până la baie. Gata cu leneveala: dușul de rigoare, dau barba jos și sunt operațional. Un sărut pe furiș și dispar odată cu noaptea.

    La unitate mare forfotă. Viermuială de oameni care aleargă de colo până colo, aparent fără scop, dar fiecare știe ce are de făcut. Sunt ultimile pregătiri. Încet, încet, se formează coloana și comanda mult așteptată se strecoară prin găurile radiotelefoanelor: "ÎNAINTE", iar coloana se pune în mișcare ca un uriaș miriapod care pleacă la vânătoare. 

    Surle și trâmbițe, lumini alb-albastre și "pitici" care dirijează circulația. În urma noastră a rămas cazarma ca după holocaust, iar pe la ferestre s-au ițit capuri somnoroase care se întreabă ce-i cu atâta zarvă. Imperturbabili, ne vedem de drumul nostru mișcându-ne leneș, șerpuitor spre platoul încins al Mălinei, lăsând în urmă caruselul grijilor cotidiene.

    În dubă facem conversație pe tema sfârșitului de săptămână dar, sunt sigur că fiecare dintre noi se gândește la cât de încărcat este programul taberei și cât de puțin timp avem la dispoziție. Cu gândul la El ne rugăm ca totul să se termine fără incidente, iar rezultatele să fie pe măsura muncii depuse în săptămânile de pregătire din cazarmă. Furați de conversație nici nu am observat că am ajuns la destinație.

    Debarcăm și soarele ne întâmpină cu urarea "- Bine ați... intrat în cuptor". Aerul fierbinte te face să transpiri instantaneu, iar praful stârnit de vehicule îți intră în nări și-i simți gustul pe limbă. Doamne, ce dor îmi era de el! Ne ridicăm pe umeri sacii de spate și cu ajutorul colegilor noștri care au asigurat suportul logistic identificăm corturile în care ne vom odihni doar noaptea după ora 22.00 (sau chiar mai târziu, sîc).

    Descărcăm materialele necesare desfășurării activităților și le instalăm în corturile în care își vor desfășura activitatea cei din grupa de conducere. Pe nesimțite soarele trece sub linia orizontului și greierii încep concertul nocturn. La odihnă camarazi că de mîine începe nebunia, așa că dormiți cât mai puteți.

    Cocoșii din Cișmele anunță o nouă zi. Mergem să ne punem burțile la cale și apoi la muncă. Astăzi compania "Arabului" primește botezul focului. Tancurile așteaptă cuminți în raion. În timp ce echipajele verifică mașinile de luptă, își fac apariția "mașinile morții". Se descarcă muniția și se introduce în tancuri. Gata, poate să înceapă războiul. Se fac ultimile precizări înainte de a se da comanda "LA POSTURI". Ca de obicei, nu se poate fără mici incidente dar, sunt remediate în timp util și "Big Boss" transmite comanda așteptată cu înfrigurare și emoție: "ÎNAINTE".

    Simfonia cailor putere străpunge zările și un imens nor de praf ne dă de știre că țestoasele "Arabului" s-au pus în mișcare. Se văd doar tancul din capul coloanei și flamurile tricolore de la antene - mândria de a fi tanchist în "284 Panzer".

     O comandă scurtă și coloana se rupe în trei, o altă comandă și subunitățile din primul eșalon realizează dispozitivul de luptă apoi, încă puțină răbdare și se va dezlănțui un infern în miniatură. Ca niște copoi cu pedigri, țevile tancurilor pe post de nasuri, adulmecă și descoperă țintele, pentru ca mai apoi să se oprească parcă în aret, lăsând ochitorii să scuipe foc pe "nări". Proiectilele ară pământul, iar din carcasele țintelor iese flăcări și fum alb și, oare mi se pare sau chiar se aude cum din piepturile celor care dau viață acestor mașini, irump prin porii blindajelor strigătele victoriei, bucuria misiunii îndeplinite. Este momentul lor de glorie și nimeni și nimic nu poate să-l răpească.

    Comandantului i se zbârlește mustața, dar de această dată de mândrie (acum nu poate fi considerată un păcat), iar eu mă bucur ca un copil de fiecare dată când proiectilele își ating ținta.

    Aerul încins se îmbibă de fum și miros de cordită arsă, iar prin combinezoanele negre iese sarea trupurilor scăldate în sudoarea muncii (ne)condiționate poate doar de Jurământul sacru al sângelui promis copiilor noștri. La orizont nu se vede decât fum și praf, în urma tancurilor au rămas doar resturile de cherestea și placaj ale țintelor spulberate de suflul eploziilor. Și deodată liniște, tunurile au tăcut. Instinctiv mă uit la ceas. Au trecut aproape două ore. 

    Se formează coloana și tancurile se îndreaptă către raionul de plecare. Noi, cei din grupa de conducere a exercițiului, ajungem primii. Coloana se apropie într-un nor de praf. Mai întîi "Arabul" și apoi "Steg" ne salută ca la paradă. Le răspundem nu pentru că ne obligă regulmentul ci pentru că merită. Pe fețele arse de soare și înnegrite de praf li se mai disting doar albul ochilor și al dinților.

    - Ăăăă, am spus "al dinților"!? Hmm... să știi că acești copii chiar zâmbeau!

    Și uite așa au trecut două ore din viața tanchiștilor de la Dunăre. Două ore în care au fost concentrate sute de ore de instrucție și sudoare.